Etichetă: ruina

Conacul Brâncoveanu din Breaza

Conacul Brâncoveanu din Breaza

Eram în drum spre Transbucegi, iar Breaza era doar ocolul pe care Waze ni-l sugerase ca să mai evităm aglomerația de pe Valea Prahovei.  Primul care mi-a atras atenția a fost parcul, cu același nume, ce era plin de copii care se jucau. Apoi a apărut o clădire mare, somptuoasă și, din păcate, în paragină. Imediat am vrut să aflu ce e acel loc.

L-am presat pe prietenul meu să întoarcă și să ne ducem la conac. Drumul nostru trebuia să fi altul, să urcăm pe poteci și stânci (am făcut și asta apoi), dar mai important pentru mine era să descopăr acel conac. Am povestit aici un pic despre fascinația mea cu clădirile abandonate. Un lucru pe care mi-l doresc nu e doar să vizitez cât mai multe, dar să și intru în ele. Desigur, multe fiind în prag de colaps, în 90% din cazuri nu poți intra pentru că e periculos sau proprietarul nu își dorește vizitatori, chiar dacă ei vizitează ruine.

În orice caz, ne-am oprit pentru, ce credeam eu, o scurtă inspecție a clădirii. Geamuri sparte, bucăți lipsă din acoperiș, fațadă în curs de prăbușire. Am căutat pe Google, era Conacul Brâncoveanu-Bibescu, care anul trecut a fost aproape de a fi demolat pentru a se construi un supermarket în locul său. A fost ridicat în secolul 17-lea și inițial i-a aparținut lui Toma Cantacuzino (de altfel, conacul mai este cunoscut sub acest nume, iar ”Brâncoveanu” este mai mult pentru localnici), apoi lui Gheorghe Bibescu, domnitor al Țării Românești.  În perioada comunistă, a fost naționalizat și i s-a atribuit o nouă funcție: a devenit spital de tuberculoză. Ulterior, a devenit Hotelul Parc și a suportat modificări la nivel de structură astfel încât să acomodeze cerințele unui hotel. În anii 90 a fost cumpărat de un străin care apoi a pierdut conacul în urma unor procese cu moștenitorii familiei Cantacuzino.

L-am pozat în exterior din toate unghiurile posibile. M-am dus la intrare și am încercat să văd prin geam ce e înăuntru. Am văzut în capătul holului o scară frumoasă ce ducea la etaj și o fereastră uriașă (cu geamuri mai mult sparte) prin care intra lumina și crea o aură foarte mișto interiorului. Am suspinat ușor și, fără să-mi dau seama că mă sprijinisem de ușă, am zis cu voce tare ”ah, ce mi-ar plăcea să pot intra”.   Fix, dar fix în momentul ăla, ușa s-a deschis. În primul rând, nu îmi venea să cred că am norocul ăsta. În al doilea rând, wow, asta e magie neagră, vreun spirit rătăcit stă pe aici și eu urmează să fiu subiect de film horror. În al treilea rând, cum de locul ăsta nu e păzit și închis cu lacătul?!

Interiorul era mai rău decât mă așteptam. O cameră avea podeaua complet prăbușită. O alta era plină cu toate gunoaiele posibile. Vântul șuiera peste tot, podeaua scârțâia și mirosea a vechi, a mucegai, a gunoi. Posibil că era și rahat învechit pe acolo, cine știe.  Într-un mic hol, era o lustră care atârna cu tot cu fir din tavan și părea că e gata să cadă oricând. La etaj, singurul mobilier găsit era un dulap trântit în mijlocul drumului. Probabil cineva s-a chinuit să-l fure dintr-un dormitor și a capitulat la jumătatea drumului, lăsându-l vai de el. În altă cameră erau zeci de caiete și hârtii de pe vremea comunismului cu chitanțe și alte lucruri mărunte.

În tot timpul ăsta am stat cu teama că o să vină cineva după noi să ne dea o amendă, căci suntem pe proprietate privată. Deja mă pregăteam psihologic și financiar să o achit. O altă temere a fost că o să pice ceva pe mine, la cât de șubred era totul. Categoric nu aș spune să mergeți și voi acolo.

Acum, conacul aparține unei proprietăți juridice care nu are nici cel mai mic interes de a restaura clădirea. Nu este nici măcar un paznic acolo și, cum ziceam, ușa este deschisă. Lucru care m-a bucurat și întristat, deopotrivă. Eu, om civilizat, voi intra să fac câteva poze, dar alții intră să lase prezervative folosite și să fure din puținul care se mai află acolo.

Conacul Marghiloman

Conacul Marghiloman

Sunt o mulțime de locuri ascunse în țara asta și îmi doresc să le descopăr pe toate. O parte dintre aceste locuri sunt uitate și abandonate de lume.  Eu sunt absolut îndrăgostită de clădirile părăsite, mi se pare că ascund niște secrete fascinante. Și da, fațadele scorojite, grădinile neîngrijite și interiorul distrus îmi provoacă niște sentimente de nostalgie și tristețe, mai ales când știu că o parte din ele ar fi putut salvate de către autorități.  Există cazuri în care au existat fonduri de restaurare, dar o coordonare foarte proastă și lipsa atribuirii unei funcționalități acelei clădiri au condus la o distrugere și mai mare.

Un astfel de caz este Conacul Marghiloman, pe care l-am descoperit recent. Are două etaje și a fost construit între anii 1869 – 1874, arhitectura sa fiind inspirată din cea a reședințelor boierești din secolul al 19-lea. Conacul are o pivniță uriașă, un parter cu 7 camere, un etaj cu 10 camere, un hol central și 2 terase laterale la etajul superior.

Este amplasat în satul Hagiești, comuna Sinești, la 40 de minute de București, cu mașina. Este păzit de un paznic ce ne-a fost și ”ghid” și ne-a povestit un pic despre istoria conacului. A fost construit de Alexandru Marghiloman, fost prim-ministru al României, din perioada Primului Război Mondial.

În perioada comunistă conacul a ajuns în mâna CAP-ului care l-a folosit pe post de magazie. În prezent, aparține statului român, dar conacul arată mai rău chiar și după începerea restaurării, de acum câțiva ani. S-a furat tot ce s-a putut din clădire, absolut tot, inclusiv centrala termică. S-a încercat chiar și furtul stâlpilor de rezistență, căci sunt din fier. Conacul avea o livadă pe vremuri, plină de pomi fructiferi. Nu mai există astăzi. Muncitorii care lucrau la restaurare au tăiat copacii ca să aibă lemne de foc iarna. E trist să vezi că o astfel de bijuterie a ajuns în paragină.

Imagini:

 

Pe unul dintre pereții conacului Marghiloman scrie așa ”Castel blestemat. Ieșiți imediat afară.” Însă nu este blestemat de vreo fantomă, spirit rău sau mai știu eu ce. Este blestemat doar de hoție și incompetență.