Un moment far’de sfarșit: Istanbul
Dacă m-ar întreba cineva acum ce-mi place cel mai mult să fac, aș răspunde și eu simplu, ca toată lumea. Îmi place să călătoresc. Bun, și ce îți place să faci atunci când călătorești? Păi…să gust din gastronomia locală, să vizitez locuri istorice, să mă distrez și, mai presus de orice, să rămân cu amintiri, cu acel moment, ce-ți aparține doar ție, pe care nimeni nu ți-l împărtășește, deși te înghesui la Palatul Topkapî cu alți zeci de mii de turiști. Pentru că deși ne uităm la aceeași bucățică de istorie, fiecare dintre noi o apreciem diferit și tot pentru fiecare există un moment unic ce nu se aseamănă cu ce al omului de lângă noi.
Istanbul are o populație aproape cât țara noastră, deci vreo 19 milioane de locuitori ce împânzesc un oraș ce se întinde leneș pe două continente, căci unul singur nu-i ajungea. Forfota permanentă, la orice oră din zi și din noapte are un farmec aparte, o intimitate pe care nu o resimți în orașele micuțe. Gândiți-vă doar, 19 milioane de locuitori, fiecare cu zeci de mii de momente personale, cu ritmul lor, cu gânduri și fericirile ce îi macină, alergând de colo într-un vacarm ce nu se sfârșește. În vacarmul ăla de momente, m-am regăsit și eu.
Când văd cunoștințe pe Facebook că au aterizat în orașul de pe două continente nu pot decât să mă simt ca o prietenă geloasă când se întâlnește cu o iubire mai veche. Pentru că a fost momentul meu, orașul meu, sunt amintirile mele. Și am acel gol în stomac ce strigă a nostalgie și a dor de vreau înapoi.
Istanbul este o metropolă imensă, un loc în care Occidentul și Orientul se îmbrățișează, unde pe ale cărui străzi poți vedea moschei așezate pe de-o parte, iar pe cealaltă îți poți face cumpărăturile la H&M. Juxtapuneri, contraste și un mozaic de culturi, religii, simțuri și momente. Dinamic, seducător, vibrant și apăsător. Ăsta e Istanbulul. Nu este dragoste la prima vedere. Ba din contră, la început îl percepi urât, aglomerat și zgomotos, dar imediat ce înveți să intri în ritmul momentelor sale, realizezi că unul dintre cele mai frumoase orașe din Europa se așterne la picioarele tale asemeni un covor zburător din 1001 de nopți.
Când vezi moscheile ce se înalță semețe pe dealurile orașului, înainte și dincolo de Bosfor, cu minaretele lor, steagurile Turciei de o dimensiune uriașă ce flutură deasupra ta, și oamenii ce trec pe lângă tine precum furnicile în mușuroi, atunci știi că ești mic.
Simt nevoia de libertate și plec cu prietena mea, Anca, în căutarea unei moschei. Nu avem hartă, nu avem internet, știm vag că trebuie să urcăm până la un anumit punct al străzii principale, să trecem pe lângă Marele Bazar și apoi…Dumnezeu cu mila. Ne oprim lângă un panou stradal ce arată harta orașului și ne îndoim teribil că într-un oraș mare, necunoscut, o să putem ajunge la Moscheea lui Suleyman Magnificul, deși este o mare atracție turistică. Îmi e cald, foame, mă dor picioarele și pentru un moment mă simt compleșită de orașul ăsta care îmi cere prea mult. Îmi notez în telefon străzile, stânga, dreapta, iar stânga, drept înainte. Cu câteva lire îmi iau apă și un kebab cu boia cât să-mi iuțească foamea. Mergem agale, căscând ochii la tot ce e în jurul nostru și facem un mic popas într-o librărie, unde ne răcorim citind despre istoria orașului.
În dreptul Marelui Bazar sunt felul de comercianți care mai de care. Vând de la adidași Nike până la rochii de mireasă, alături de sucuri proaspete și condimente. Contradicțiile orașului. Rochie de mireasă nu-mi trebuie, dar un suc proaspăt este tot ceea ce tânjeam. Îmi potolesc setea cu un suc de rodie, stors sub ochii mei, pe care vânzătorul ambulant mi-l toarnă într-un pahar de plastic dintr-un ibric micuț. Savurez sucul ăsta cu înghițituri mici, ce-mi fac gura pungă de la acreala asta strașnică.
Pe drum ne împleticim de pisici vagaboande și mai că uităm să verificăm străzile notate în telefon. Deși nu știm exact încotro mergem, fascinația de a descoperi un oraș necunoscut ne atrage și mai tare sau, cel puțin, nu ne sperie. Și atunci ni se arată semeață și impunătoare. E moscheea lui Suleyman Magnificul. Momentul acela de încântare e fără margini, fără să întrebăm pe nimeni sau să ne ajutăm de hartă, o descoperisem.
Interiorul e incomparabil de mare, cu un tavan ce se ridică la o înălțime de-mi dă dureri de gât. E aproape sfârșit de zi, iar moscheea e populată de surprinzător de puțini oameni. Am aparatul atârnat de gât și oricât îmi doresc să prind momentul ăsta pe lentilă, dar e necuviincios să faci poze. În schimb, o tânără se apropie de mine și mă întreabă dacă vreau să știu mai multe despre moschee și despre religia lor. Oriunde călătoresc, nu refuz lucruri să păstrez lucruri ce sunt aparent neînsemnate. Mă întorc cu flyere, bilete de intrare la muzee, bonuri de la restaurante, flori luate de acolo și puse la presat. Sunt dovada unor momente trăite. Așa că nu o refuz pe acea fată și o las să-mi pună în brațe tot felul de cărțulii și broșuri printate special pentru turiști.
Câțiva străini se mai perindă prin interiorul moscheii, dar oamenii de-ai locului stau pe covor și își fac rugăciunea obișnuită, care nu e nici măcar ultima de pe acea zi. Mă așez lângă spațiul dedicat femeilor, sprijinindu-mă ușor de lemnul sculptat ce le împrejmuie momentul de rugăciune. Acoperită din cap până în picioare, desculță și obosită după o zi de vizitat, ascult cum vântul adus de briza mării șuieră printre unghere și mă cufund în lectura despre ritualul rugăciunii islamice. Din când în când mă opresc și mă uit din nou fascinată la tavanul imens, la frumusețea coloanelor de marmură și le felul în care pătrund razele soarelui prin vitralii. În spatele mele se aud șoapte de rugăciuni.
Ies în curtea interioară a moscheii, ce este reprezentată de o grădină imensă, curată, cu arbori ce te adăpostesc sub umbra lor răcoroasă..