Diet culture e real și toxic

Diet culture e real și toxic

Aproape am uitat și eu că mai scriu pe acest blog și despre mâncare. Rectific, aproape am uitat că pot să mai scriu și despre relația mea cu mâncarea pe acest blog. Pe lângă recenziile de restaurante, foodie stuff și impresii culinare. Ele nu prezintă la ce nivel toxic am ajuns când vine vorba de o dietă. Diet culture, mai exact.

Acum 2 ani de zile am reușit să slăbesc 10 kilograme după ce am ținut o dietă câteva luni. Totul s-a bazat pe contorizarea numărului de calorii și sport. Știam că atunci când vine vorba de slăbit, nutriția contează cam 85% în raport cu mișcarea. Sală făceam de multe luni de zile, dar pentru că nu mâncam corect, atunci nu slăbeam, doar mă tonifiam. Tot era bine, dar nu era fix ceea ce îmi doream.

După ce am apelat la serviciile lui nutriționist, mi-am format un obicei mai bun de a mânca, mult mai organizat, temeinic, cu mâncare pregătită în avans. Dulciuri și sucuri acidulate nu obișnuiam să consum, deci era vorba doar de numărul de calorii. În cazul meu acesta era mult prea mare, pentru că am trăit pe sistemul tradițional românesc de „nu e frumos să lași ceva în farfurie„. Și pentru că în copilărie această farfurie era umplută cu nevoile altora, nu ale mele.

Corpul meu a cedat undeva pe la 22-23 ani când m-am îngrășat enorm și am ajuns, cred, la 70 de kilograme. Nu mai reiau povestea. Am fost extrem de fericită când am reușit să slăbesc în 2020 și să ajung la 56 kg, ăsta era targetul meu. Doi ani mai târziu am 58 și vreau înapoi la 56, dar mi-am dat seama că am în continuare o relație disfuncțională cu mâncarea, ca la 23 ani. Diferită, dar toxică în continuare.

diet culture

Dietă a funcționat. Dar nu și diet culture

Am preluat niște obiceiuri bune de la nutriționist care au funcționat doar prin prisma faptului că în lunile alea am trăit închisă. Era carantină. Stăteam tot timpul acasă și puteam să îmi pregătesc foarte atent mesele. Nu aveam access la dulciuri și nu trebuia să ies în oraș să consum alcool, nu sărbătoream 5 oameni într-o lună la birou etc. Având controlul 100% asupra a ceea ce mănânc, am slăbit.

Nu mult timp după am ajuns într-o altă extremă, cea în care mă obsedează prea mult acel 56 și pe care vreau să îl obțin din nou prin aceeași dietă drastică. ”Poate dacă mă chinui un pic, reușesc”. Asta mi-am tot spus. Și tot nu am reușit mai mult de 57kg, am recidivat de fiecare dată. Acum sunt sătulă să mai încerc și să mai am perioade restrictive. Am alternat de la 1-2 kg în plus și în minus de prea multe ori. Și corpul meu a simțit asta din plin.

Mai mult de atât, mi-a luat bucuria din a găti mâncare acasă care să aibă cu gust și să nu fie doar săracă în număr de calorii. Să îmi facă plăcere să o mănânc și să mă îndemne să gătesc mai mult. Să nu mai comand tot timpul ceva dacă vreau să fie gustos.

Frica de ulei

O chestie cu care am rămas după dietă a fost teama de ulei. Sună dubios, nu? Ulei pe care îl consum oricum la fast-food și dacă mănânc ceva gătit de alte persoane. Dar dacă nu torn eu uleiul ăla cu mâna mea, nu se pun că fiind aceleași calorii, nu. Știu, nu are logică, dar în capul meu așa funcționează. Ce nu știi, nu te afectează. Așa că în toate perioadele mele restrictive am renunțat la ulei și în loc să călesc ceapa firesc, o căleam în…apă. Așa cum primisem instrucțiuni. Cooking with water – acest procedeu salvator care te scapă de calorii și te aruncă în plasa mâncărurilor fără gust că apoi să dai iama în mâncăruri grase că apoi să te pedepsești și să te arunci în mâncăruri fade drept pedeapsă. Și e un ciclu vicios care nu ajută.

Revelația asta am avut zilele trecute când gătit niște pui cu curry și lapte de cocos și orez. Am folosit ulei (în niște cantități foarte decente) și am pregătit și o marinadă pentru pui. Am adăugat niște ardei verde și ceapă călită în ulei de cocos. A fost extrem de bun și eram foarte încântată că am reușit să îmi gătesc asta. De regulă, îmi fac un pui direct în tigaie ce se usucă foarte tare și cu o conopidă fiartă. Ultima dată când mi-am gătit asta, am dat mâncarea la animale a doua zi. Nu am mai suportat-o. Tot așa insistam să îmi fac o tocăniță de legume ce o uităm în frigider de bună ce era. Făcută toată doar cu apă. Astea erau mâncărurile din perioada de carantină. Ajută pe termen scurt cu obiectivul de slăbire, dar pe termen lung cred că mai rău îți fac.

diet culture

Evident, extrema cu uleiul o cunoaște toată lumea. Cred că suntem țara din Europa ce consumă foarte mult ulei. Eu cred că am sticle de ulei de care nu mă ating luni de zile. Mi-am dat seama că gătitul cu apă și restricția la carbohidrați m-au determinat doar să cad într-un guilt tripping și să revin tot timpul la astea două sub forme extreme. M-au făcut să mă îndepărtez de mâncarea proaspătă, de gătit, de a pune gust în ceva, să mă bucur de mâncarea aia nu doar pentru că mă ajută să slăbesc, ci pentru că e bună pentru mine.

Și cum am văzut la cineva pe TikTok, acest cooking with water mi se pare un produs al diet culture. Obsesia să arăți bine și alegi metodele triste & lipsite de orice plăcere ca să ajungi acolo. Poate părea că exagerez, dar pentru mine a făcut diferența acest detaliu mărunt.

Ce voi face?

Cred că secretul e să rămâi stabil o perioadă mai îndelungată. Nu am renunțat la 56. Dar vreau să abordez lucrurile diferit. Să păstrez acest 58 în lunile de iarnă, să mănânc cumpătat și cu gust și să am din nou o relație sănătoasă cu mâncarea. Și să reiau mișcarea frecventă. Dar ușor-ușor vreau să ajung să nu mai am vreo aversiune față de niciun aliment, să scap de diet culture. Doar să fiu în echilibru.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.