Autor: simona

Activitate de weekend: serial His Dark Materials

Activitate de weekend: serial His Dark Materials

Noul serial BBC One și HBO, His Dark Materials/Materiile întunecate, poate fi urmărit pe HBO GO.

Adaptare a multi-premiatei trilogii omonime a lui Philip Pullman, serialul o urmărește pe Lyra (Dafne Keen), o tânără aparent obișnuită, foarte curajoasă, din altă lume. Aflată în căutarea unui prieten dispărut, ea descoperă un complot sinistru care implică mai mulți copii răpiți și încearcă să înțeleagă un fenomen misterios numit, Praf.

Pe măsură ce călătorește prin diferite lumi, Lyra întâlnește ființe extraordinare și află secrete periculoase, iar soarta tuturor ajunge în mâinile ei.

Din distribuție fac parte: Ruth Wilson (câștigătoare a Globului de Aur pentru rolul din The Affair) care o interpretează pe doamna Coulter, Lin-Manuel Miranda (câștigător al premiului Tony pentru “Hamilton”) este Lee Scoresby, James McAvoy (nominalizat la Globurile de Aur pentru Atonement) în rolul Lordului Asriel, Clarke Peters (The Wire, Treme) este Decanul Colegiului Jordan, James Cosmo este Farder Coram, Anne-Marie Duff este Ma Costa, Will Keen este părintele MacPhail și Ariyon Bakare este Lord Boreal.

Serialul fantasy este produs de Bad Wolf și New Line Cinema pentru BBC One și HBO. Producători executivi sunt: Dan McCulloch, Jane Tranter, Joel Collins și Julie Gardner pentru Bad Wolf; Philip Pullman, Jack Thorne, Tom Hooper, Otto Bathurst; Deborah Forte, Toby Emmerich și Carolyn Blackwood pentru New Line Cinema; și Ben Irving și Piers Wenger pentru BBC One.

Primul episod a avut premiera pe HBO GO pe 4 noiembrie, apoi un nou episod este disponibil în fiecare săptămână. Serialul este difuzat la HBO în fiecare marți, de la ora 20:00.

Activitate de weekend: drumetie pe munte

Activitate de weekend: drumetie pe munte

Ultima oară când am fost în drumetie pe munte eram îmbrăcată în rochie albă, lungă și purtam converși. Trecuseră doar 5 ani de când mai făcusem treaba asta pentru prima oară, iar atunci cel puțin eram corespunzător echipată. Asta pentru că plecasem în grup, cu oameni care erau mai responsabili decât mine și au insistat să mă îmbrac cum trebuie. Însă traseul meu din vară, în Cinque Terre, a fost foarte intens și l-am răzbit cu succes, chiar și în ciuda nepregătirii mele.

Drumetie pe munte la Rânca

Weekend-ul trecut am fost într-o nouă drumetie pe munte, dar cu gașca. Și cred că e cam exagerat să spun pe munte, căci noi am făcut mai mult o plimbare lejeră pe la poalele sale și am căscat gura și ochii la cât de frumoase sunt peisajele în perioada asta a anului. Nu cred că natura poate fi nicicând mai frumoasă decât toamna.

Am găsit acest traseu pe Youtube și am încercat și noi să-l replicăm pe cât am putut. Voiam să ajungem să vedem pădurile de foioase. Am urmat instrucțiunile întocmai, anume am mers cu mașina până în satul Bărbătești, de unde începe un drum care duce direct spre munte. Am mers fără grabă, ca într-o plimbare obișnuită și doar în linie dreaptă. Fix când ar fi început punctul de urcat, ne-am oprit și am decis să ne întoarcem. Știu, știu, ce mai drumeție, nu? 🙂 Nu a fost chiar așa, dar nu voiam să plecăm prea târziu de acolo și să stăm apoi în trafic spre București.

Chiar și așa traseul nostru a fost foarte ușor și plăcut. Îl recomand celor care vor să vadă peisaje frumoase, dar nu cred că ar avea pregătirea fizică. A durat cam 2 ore în total, suficient pentru a da jos 500 de calorii.

Așa facem noi poze…

Cum să te pregătești pentru o drumeție

  1. Ia o sticlă de apă cu tine. Sau mai multe, după caz. Nu mă învăț minte niciodată, așa că la această plecare ne-am dat seama că nu avem apă cu noi. Din fericire, am întâlnit un fel de cișmea pe drum.
  2. Nu te îmbrăca în blugi negri. De fapt, îmbracă-te în pantaloni potriviți pentru o astfel de activitate. Mie mi s-au copt picioarele 2 ore în soarele tomnatic, care este mai puternic decât aș fi crezut.
  3. Sendviș și fructe. Dacă o să ai un traseu mai lung, atunci neapărat trebuie să iei niște sendvișuri sau gustărele pentru energie. Un traseu (chiar si light) poate dura destul de mult. Cel pe care ni-l alesesem noi din ce estimasem ar fi durat 3 ore dus și 3 ore întors, deci 6 ore. Nu mai zic de pauzele lungi și dese pe care probabil le-am fi luat, cred că ajungeam să stăm 8 ore în drumetie pe munte.
  4. Încălțăminte adecvată. Bocanci all the way. Nu am avut nici de data asta, dar cum traseul nostru a fost mai mult ca pe promenadă, nu a fost nevoie. Însă dacă tot nu sunt bocanci, aș recomanda să fie măcar niște adidași cu talpă foarte bună.

Weekend-ul nostru cu drumetie pe munte a mai însemnat și grătar, privit la stele, făcut multe poze și spus povești.

Ne-am cazat la Pensiunea Broscuța, în Horezu, pe care o recomand dacă veți ajunge prin zonă. Nu e lux, dar e curățenie și pe 2 nopți am dat doar 90 lei de persoană. Ce mi-a plăcut cel mai mult este că pensiunea se afla într-o pădurice, poți să te relaxezi în hamac sau poți poza lacul care se află fix acolo, în curte. Plus, un Penny este la nici 2 minute (dacă o iei prin pădure) și astfel de aprovizionezi ușor pentru orice grătar.

M-au însoțit în această drumetie pe munte minunatele Gabriela și Diana.

Conacul lui Maldăr, un loc de poveste

Conacul lui Maldăr, un loc de poveste

Când plec în căutarea de comori, de regulă, le găsesc pe cele abandonate sau în ruină. Însă în ediția de azi, o să avem o direcție foarte pozitivă. Am găsit un conac care nu doar că este într-o stare excelentă, dar poate fi găsit pe un domeniu absolut superb. Conacul lui Maldăr se află în apropiere de Horezu, fiind un drum de 3-4 ore (depinde de trafic) de București.

Clădirea conacului este o veche culă ce a fost restaurată? Ce este o culă, vă întrebați? Conform Wikipedia:

Cula este un tip de construcție semifortificată, specifică secolelor XVIII și XIX, răspândită în întregul spațiu balcanic, cu precădere în Serbia și în Albania. Termenul provine din limba turcă „kule”, tradus în limba română, înseamnând turn[1]. Unii cercetători cred că originea culelor este în Afganistan și Iran.

În principiu este o așezare brâncovenească fortificată și se regăsește îndeosebi în Oltenia și Muntenia.

Legenda lui Maldăr

Conacul lui Maldăr se află în satul Măldărești și numele său se leagă de o veche legendă, din secolul al 17-lea. Legenda spune ca Tudor Maldăr, ce era căpitan în armata lui Mihai Viteazul, a fost capturat și luat drept ostatec de către tătari. Fiica hanului de tătari s-a îndrăgostit de acesta și împreună au reușit să fugă. S-au stabilit în satul Măldărești unde s-au refugiat într-o culă, mai exact în Gula Greceanu. Nu este vorba despre aceeași culă, însă se pare că acest conac a preluat numele căpitanului pentru a onora această legendă a viteazului căpitan.

Noi am ajuns la conac cu puțin timp înainte de închiderea restaurantului și nu ne-am cazat, fiind doar în trecere. Cu toate acestea, conacul primește oaspeți ”ocazionali” la restaurantul său din grădină, ce dă spre piscină. Meniul era destul de subțirel, posibil ca pentru cei cazați mesele să fie mult variate și bogate. Dar nu ne plângem, căci noi voiam mai mult o gustare de după-amiază. Am comandat vinete și roșii cu telemea, supă de dovleac, rață la cuptor, ciorbă de porc și o prăjitură cu ciocolată. Ne-am comandat și 2 cafele turcești care arătau minunat, plus un pahar de vin alb absolut excelent. Ador vinul alb! Să mai menționez că am luat masa în cerdac? 🙂

Imagini de la Conacul lui Maldăr

Conacul Maldăr
Conacul lui Maldăr

Domeniul și interiorul clădirii de mese arătau absolut superb. Nu am văzut decât exteriorul, în conac nu am intrat, dar nici nu am vreo îndoială că ar fi diferit. Sunt 18 camere și conform site-ului lor, acestea păstrează mobilierul istoric autentic, cu scoarțe și covoare tradiționale, lăzi de zestre și pânzeturi scrobite.

Locul părea și foarte kid friendly, dacă vă tentează să mergeți undeva cu cei mici, this is the place. 🙂

Conacul Cantacuzino din Rafov

Conacul Cantacuzino din Rafov

Cu acest articol despre Conacul Cantacuzino din Râfov pot spune că am deja la activ 3 monumente istorice vizitate ce au aparținut familiei Cantacuzino.  Conacul acesta a fost construit la sfârșitul secolului al 17-lea de boierii Râfoveni, după care este numită și localitatea. Ruxandra Râfoveanu se căsătorește cu Matei Cantacuzino și astfel conacul intră în proprietatea acestei familii.

În perioada comunistă a fost naționalizat împreună cu întreaga moșie.  A devenit sediu al primăriei până în 1992, iar de atunci a fost lăsat într-o completă paragină. Și ca în toate poveștile fericite și domnițe, boieri și conace și acesta a fost lăsat la dispoziția oricui, în principiu a sătenilor care au venit să fure și să caute, cică, comori ascunse. În 1999 a fost înapoiat familiei, a fost clasat ca monument istoric, însă nu a fost restaurat până astăzi. Probabil din lipsă de fonduri, nu știu, dar poate ar avea mai multe șanse dacă ar accesa fonduri europene.

Conacul se află într-o stare de degradare foarte avansată, deși  acoperișul încă rezistă parțial. Ar fi o adevărată bijuterie dacă ar fi reabilitat.  Nu ne-am apropiat foarte mult de el, vegetația a crescut și e greu să treci prin tot boscheții. Apoi, nu ar fi nici cel mai safe să stau lângă el și să cadă ceva pe mine, deși mi-aș fi dorit foarte foarte mult să-i pot explora si interiorul, cum am putut atunci când am fost la cel din Breaza.

Iată cum arăta conacul pe vremuri:

Sursa foto

Și iată cum arată acum:

Conacul Cantacuzino din Râfov se află la 45 minute de București.

O noua emisiune culinara pe TV Paprika

O noua emisiune culinara pe TV Paprika

Zilele trecute am fost la lansarea noii emisiuni culinare de pe TV Paprika: ”Antonio și Michael în bucătărie”, o producție locală.

În caz că vă întrebați ce puteați viziona în această toamnă, iată. Antonio Passarelli va găti împreună cu fiul său, împreună reprezentând o combinație interesantă de old school și modern.

Rețetele vechi, consacrate vor face „casă bună” cu cele noi, insolite, cum Antonio însuși este întruchiparea conservatorismului, iar fiul său, Michael își bazează arta culinară pe principiul modern „fine dining”. În noua emisiune ce va avea premiera pe 15 octombrie, de la ora 21:30 la TV Paprika, Antonio şi Michael reușesc să transmită bucuria de a găti, pasiunea pe care o pun în fiecare preparat și mai ales, relaţia specială dintre tată și fiu. 

În cadrul evenimentului de lansare am avut ocazia să gust (din nou, ce bine) preparatele gătite de cei doi Passarelli. Meniul a cuprins o serie de delicii italienești: risotto cu sparanghel, spaghete cu midii și fistic și foccacia de casă. Nu sunt o mare iubitoare de fistic, însă în combinația cu pastele a fost divin de bun.

Risotto-ul a fost și el delicios, deși cel mai bun risotto din viața mea nu a fost acesta sau unul mâncat în Italia, ci a fost tot unul pregătit de Antonio. Mm, încă îmi amintesc cu drag de preparatul acela.

Foccacia a fost și ea neașteptat de gustoasă, mai ales că nici pentru aceasta nu am avut o experiență fericită în Italia, anume să găsesc o versiune excelentă a ei. Deci iată Antonio Passarelli se asigură că ce nu mănânc eu bun în Italia, îmi pregătește el. 🙂 Next pe această listă ar trebui să fie pizza!

Iată și câteva imagini:

TV Paprika
TV Paprika
TV Paprika
TV Paprika
TV Paprika
TV Paprika

Nu uitați, ”Antonio și Michael în bucătărie”, TV Paprika, 15 cotombrie, 21:30. Acum că vine și frigul ăla aprig, e momentul potrivit să ne încălzim în bucătărie cu multe preparate delicioase. 😊

Despre această lansare a scris și Diana.

Palatul Micul Trianon

Palatul Micul Trianon

Palatul Micul Trianon face parte din căutarea mea continuă de locuri istorice ce păstrează farmecul vremurilor de demult. În unele cazuri locurile astea sunt reabilitate, într-o condiție bună și pot fi vizitate, alteori (și de cele mai multe ori) sunt într-o stare deplorabilă.  Știu că plec la drum să vizitez ruine, o zice și Google Maps. Și multe locuri dintr-astea nu sunt accesibile publicului, din păcate sau…din fericire. Din păcate, pentru că îmi doresc neapărat să le descopăr mai în detaliu și știu că sunt tipul de cetățean care să trateze cu respect ceea ce vizitează. Din fericire, pentru că știu că sunt mulți ”cetățeni” care fură și distrug aceste monumente. Nu doar statul român nu își face treaba, ci și acei oameni care au furat tot ce s-a putut doar pentru că așa au considerat că trebuie să facă. Încă mă gândesc cu milă la conacul Marghiloman care a fost jupuit complet și aproape că i s-au furat și niște stâlpi de rezistență.  Asta după ce au furat fierul care alcătuia balconul.

Palatul Micul Trianon se află în Florești, un sat din județul Prahova, la vreo 45 de minute de București.  Este construit pe domeniul Cantacuzino de Gheorghe Cantacuzino și a fost construit în stil francez  și proiectat de același arhitect care a imaginat și Palatul Cantacuzino din București, unde se află Muzeul George Enescu. Nu îmi pot închipui decât ce bijuterie arhitecturală era pe vremuri și cât de dureros este să o vezi acum în paragină. Palatul este împrejmuit de un gard, altminteri ar fi un pericol mult prea mare să intri. Sunt multe părți ale sale ce par că nu mai rezistă și se pot prăbuși în curând.  Palatul este inspirat după cel din Grădina Versailles, din Franța. Se află pe un domeniu imens și lângă el pare că ar fi fost cândva niște fântâni arteziene.

Domeniul arată absolut superb pe timp de toamnă, chiar și așa părăsit cum este. Am descoperit un copac imens, vechi de vreo 100 ani, cel mai probabil fiind singurul care a văzut palatul ăsta în splendoarea sa. Palatul avea pe vremuri 15 încăperi și construcția a fost finalizată la moartea lui Cantacuzino, în 1913, acesta murind de pneumonie.

Pe domeniu se mai află și un mic turn de apă, înalt de 30 metri.  Nu se poate ajunge în vârf întrucât o parte din scară s-a prăbușit.

De altfel, în clădirile anexe ale palatului, precum cea de mai jos,  funcționează un spital TBC înființat după 1965. Pentru a putea restaura palatul ar fi nevoie de mutarea acestui spital și de  refacere a zonei, ceea ce implică inclusiv înlocuirea unui strat de pământ de jumătate de metru.  În prezent, palatul aparține unei firme Newstech Investment și ar fi nevoie de milioane de euro pentru a-l putea reabilita complet. Palatul Micul Trianon este pe lista monumentelor istorice din județul Prahova.

Palatul Micul Trianon

Muzeul Ceasului in Ploiesti

Muzeul Ceasului in Ploiesti

Singurul ceas pe care-l port la mână este Apple Watch-ul care trebuie să-mi monitorizeze activitatea fizică. De când cu smartphone-urile și tehnologia în general, nu știu câți oameni mai cumpără ceasuri pentru funcția lor de bază, anume să vezi cât e ora. Acum ora poate să ți-o zică și cuptorul și frigiderul și așa mai departe. De trezit mă trezește telefonul după ce îi dau cele 5 snooze-uri regulamentare.

Ceasurile obișnuite devin acum cu atât mai valoroase și mai deosebite.  Am acasă 2 ceasuri de perete și le am strict din motive de design. Unul dintre ele este în formă de vinil, deci arată retro și dă un aer aparte în sufragerie. Nu i-am mai pus baterii, am zis să rămână de formă. Celălalt e în formă de pixel, deci este și el mai special și stă pe hol ca să nu îi auzim ticăitul. Nici la ăsta nu cred că ne uităm vreodată să vedem cât e ora.  În general în ziua de azi cred că ele au devenit mai mult niște accesorii, fie de design, fie pentru ținute.

Muzeul Ceasului

În Ploiești se află acest Muzeu al Ceasului despre care am tot auzit că este foarte frumos, plus recent renovat. Musai musai să ajungi la Muzeul Ceasului, Simona. Da, am ajuns, mulțumesc celor ce mi l-au recomandat. Mi-a plăcut? Da, au fost 20 minute relaxante, în care am realizat că ar trebui, totuși, să fiu și pasionată de ele ca să mă pot bucura mai mult.

Muzeul adăpostește peste 1000 de piese, dar desigur, nu toate sunt expuse. Cele mai vechi dintre acestea datează de pe la 1544 și 1562 și sunt multe tipologii de ceasuri pe care le puteți vedea: de buzunar, muzicale, ceasuri masive cu diverse ornamente gravate, ceasuri de perete, plus unele care au aparținut unor mari personalități românești. Mai exact veți vedea ceasuri ce au aparținut lui Mihail Kogălniceanu, Nicolae Iorga, Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza și alții.  Ceasurile sunt expuse în interior cronologic, după vechimea acestora.  De asemenea, ceasurile sunt apreciate după mai multe criterii (dincolo de specificitatea lor), anume vechime, meșter, materialele din care sunt fabricate și valoarea memorială.

În caz că vă știți pasionați de misterul timpului și ce-l măsoară sau vreți să ”pierdeți vremea” în mod constructiv prin Ploiești, puteți să dați o fugă până la muzeu. Și dacă apoi mai aveți timp la dispoziție, treceți și pe la Muzeul Hagi Prodan, este la 3 minute de mers pe jos. O să vă placă.

Poze:

 

Reteta fericirii: grab some Balls

Reteta fericirii: grab some Balls

În Copenhaga mi-am făcut poza asta și am postat-o pe Facebook cu mesajul ”rețeta daneză a fericirii: grab some Balls” ca să justifice de ce eu, om adult, am simțit nevoia să cuprind în brațe o minge din piatră în plină stradă. E fun, e ușor să faci glume despre asta. Plus, tot aveam în cap titlul acelei cărți și orice întâlneam în țara danezilor alăturam imediat cu această rețetă a fericirii.

Glumă, ne-glumă, aveam dreptate, căci ce poate fi mai satisfăcător decât o porție zdravănă de chiftele? Și nu alea de la IKEA; mi s-a luat de ele după ce mi-a fost rău la stomac în timpul unei răceli. Nu, chiftele d-alea ca la mama acasă…deși, mama a învățat de la mamaie să facă doar chiftele ”comuniste.” La fel cum știe și mama prietenului meu să facă. Chiftelele se fac doar parțial din carne, restul este pâine sau cartofi, dar mai mult pâine. Îmi o amintesc pe mama cum scotea un castron mare roșu (mereu același) și înmuia pâinea în apă pentru amestec. Nu mi se părea foarte apetisant să văd pâinea aia udă, dar trebuie să recunosc că rezultatul era foarte gustos. Și mereu le lăsa un pic mai mult în tigaie cât să prindă un fel de crustă.  Mereu chiftelele erau mâncate cu muștar. Eu mai adăugam la ”garnituri” și brânză sau ceapă.

meatBALLS

În București s-a deschis de vreo câteva luni Balls, un local unde se servesc doar chiftele. Avem ciorbării, clătiterii, shaormerii, era momentul să avem și ceva dedicat acestui preparat. Balls se află pe Calea Dorobanți, fix lângă Cantina lui Nicolai Tand.  Servesc câteva rețete deosebite de chiftele, o selecție mică (dar bună) de beri și 2-3 variante de desert, la fel de rotunde. Totul în regim de comfort food, fără pretenții, yet pretentious, hipsterish & cool enough cât să vrei să vii să faci poze pentru Instagram. Și să vorbești despre asta în romgleză, cum am făcut eu mai devreme.

Localul este super mic, au 2-3 mese în interior, dar și câteva afară și nu se fac rezervări. Totul e foarte colorat, with a 80s vibe. Scaune vechi, mușama pe masă, ghivece de flori cum avea și mamaia.  Cât am stat acolo am ascultat un playlist întreg de Modern Talking, plus niște Boney M. Nostalgia all the way, deși eu nu am prins vremurile alea per-se, în fragedă pruncie plecam la drum lung și tata punea doar Modern Talking.

Stă să plouă cu chiftele

Ok, ok, dar cum sunt chiftelele? Ohh, demențiale! Îți plouă în gură doar când citești meniul. Am fost cu Angela și Marin și ne-am pus de acord ca fiecare să-și comande altceva ca apoi să putem gusta din toate. Și am comandat așa:

  • Maroc (un pic iute): chiftele de miel, sos de roșii cu cimbru, vinete prăjite și iaurt rece cu mentă
  • Arest (rețetă specială pentru filmul cu același nume): chiftele de curcan și spanac, sos de brânzeturi și jalapenos
  • 8 chifteluțe prăjite, piure de cartofi cu lapte și unt

Plus, garnituri castraveți murați, salată verde cu mentă și vinegretă și pâine cu maia.  Doamne, au fost delicioase toate.  Eu am avut Maroc și pentru un moment am avut impresia că sunt înapoi acolo. Porțiile par foarte mici când te uiți la ele, dar sunt foarte sățioase. Doar mănânci chiftele. Și nu mănânc miel de obicei, dar în combinația asta, a fost foarte gustos.  Salata verde cu mentă și vinegretă nu e cea mai pretty, dar e foarte bună.

Ce nu am înțeles, dacă tot servim mâncarea în local, de ce nu folosesc farfurii / boluri și tacâmuri din fier. Înțeleg pentru delivery că nu vrei să folosești plastic (and I applaud that), dar pentru restaurant mai bine îmi dai salata într-un mic castron decât într-o cutie cu capac de plastic peste. Oh, the irony.

Luaț poze

Ultimele mingiuțe au reprezentat desertul, niște salam de biscuiți cu fistic. Toate 3 au fost 9 lei, ceea ce mi se pare destul de scump.  Porțiile anterioare de chiftele au fost 23 lei fiecare, însă se adaugă garniturile și băuturile și am avut în total cam 42 de lei.

Să le dați follow și pe Instagram, they’ve got some ballsy content.

Casa de Târgoveț Hagi Prodan

Casa de Târgoveț Hagi Prodan

A venit toamna și nimic nu mă încântă mai tare. Am răcit și frigul mi se pare că a venit un pic mai repede decât mă așteptam, dar nimic nu poate să-mi strice bucuria faptului că e toamnă și soare afară. Este fix vremea potrivită pentru mine să-mi reiau expedițiile dragi. Weekend-ul trecut am pornit spre Ploiești căci am descoperit pe Instagram această casă veche de boier numită Casa de Târgoveț Hagi Prodan. 

Posibil să fie cea mai veche casă din Ploiești în momentul de față, fiind construită în jurul anului 1785, pentru un negustor de al locului. Casa este de tip țărănească de epocă, din zona de deal (fiind construită pe un parter înalt) și are puternice influențe orientale. În anii 1801-1802 fata primului proprietar primește casa ca și zestre la căsătoria sa cu Ivan Hagi Prodan.  Acesta era de din Bulgaria, fiind posibil de origină bulgară, sârbă sau aromână. Acesta era fruntaş al breslei căldărarilor din Ploieşti.  La începutul secolului 20 casa devenise o ruină și urma să fie demolată  când a fost salvată de arhitectul Toma Socolescu. Astfel a fost cumpărată și restaurată de primărie.

De-a lungul anilor Casa de Târgoveț Hagi Prodan a cunoscut mai multe etape de restaurare. În 1953 a fost declarată monument de arhitectură, devenind primul muzeu din istoria orașului. Ultima inaugurare a casei a fost în 2005. O altă informație interesantă este faptul că din 1985 până în 2003 a găzduit o expoziție permanentă dedicată Nichitei Stănescu.  Nu înțeleg de ce ai avea aceeași expoziție timp de 17 ani.

Decorul este o combinație de elemente tradiționale românești cu elemente ce provin din arhitectura orientală. Camerele au obiecte de mobilier sculptate cu foarte multe detalii.  Sufrageria, de exemplu, are tavanul din lemn închis la culoare sculptat în motiv stelat. Toate obiectele sunt lucrate manual.

Intrarea este 8 lei și sunteți acompaniați de un ghid care vă povestește despre istoria casei. Se află pe Strada Democrației nr2, în apropiere de Muzeul Ceasului.

Am mancat la Restaurant Seoul

Am mancat la Restaurant Seoul

Să fiu sinceră, la Restaurant Seoul mănânc de aproximativ un an și jumătate și de fiecare dată mi-am zis: ”acum scriu articol, acum scriu articol”. Am făcut poze mereu, eram pregătită să împărtășesc și cumva, cumva, tot nu ajungeam să vă zic de acest loc minunat. Dacă vă place mâncarea coreeană, de fapt asiatică, this is the place to be. Cred că cele mai bune preparate se regăsesc în această bucătărie, care, am înțeles, că se aseamănă destul de bine cu cea chinezească.  Coreean vs japonez? Coreean anytime. Mâncarea este și unul dintre motivele pentru care nu știu ce să aleg între o vacanță în Coreea de Sud sau Japonia. Parcă cea din urmă e mai potrivită turistic și cultural vorbind, dar categoric Coreea de Sud este raiul pentru mâncare, din punctul meu de vedere. Mmm, kimchi.

Korean BBQ – noua iubire

Soră-mea este fan k-pop și de aici a pornit și apetitul ei pentru cele 2 țări. Învață ambele limbi și datorită ei am descoperit și eu acest univers. Anul trecut eram în Dublin și ne întrebam ce să mâncăm la cină când am dat peste un restaurant coreean demențial. Acolo am mâncat pentru prima oară BBQ cu carne de porc. Carnea este tăiată în fâșii subțiri astfel cât să se gătească mai rapid și este anterior marinată în ulei de susan și zahăr.  Tot procesul de gătire se întâmplă chiar la masă, pe o tigaie / plită portabilă. În timp ce se gătește se mai adaugă (dacă e cazul) ardei verde iute tăiat rondele și felii de usturoi.

Carnea se servește în frunze de salată verde și se mai adaugă alte ingrediente în această combinație în funcție de ce își dorește fiecare. De exemplu, eu mai pun morcovi sau castraveți sau kimchi. Se rulează tot și se înfulecă dintr-o înghițitură.

K-pop

Restaurant Seoul este undeva pe lângă Mânăstirea Cașin, într-un cartier cu multe case de oameni bogați. Pentru că nu se află într-o clădire care să le aparțină doar lor, uneori la intrare e un portar care se oferă să te conducă până la restaurant.  Dacă vii pentru prima oară, o să fie de ajutor. Nu am intrat în multe restaurante coreene, presupun că interiorul este ceea ce ar fi un restaurant coreean autentic, minus lămpile de la ikea care arată ca niște păpădii gigantice. În rest, mult lemn, au și mese în separeuri ce sunt mai intime.

Muzica este în principiu coreeană / k-pop și vine de la un televizor la care poți vedea și videoclipurile. 70% dintre acestea sunt depresive, un el / ea suferă după o relație încheiată, îl / o vedem cum plânge sau cum se uită la poze cu iubirea lor. Avem flashback-uri din relația lor, din vremurile când erau fericiți. Jur că toate videoclipurile sunt la fel. Și jeez, am aflat că trupele coreene pot avea și 17 membri.

Mâncare, în sfârșit

Să revenim la mâncare. Întâi ești servit cu 4 aperitive așezate în mici boluri albe. Acestea conțin kimchi (dreapta sus), dovlecel murat (stânga sus), un soi de ridiche murată (stânga jos) și ceva batoane (?) de pește. Aperitivele sunt din partea casei și, de regulă, sunt diferite în funcție de zi și ce ingrediente au disponibile. De exemplu, eu tânjesc după o salată de alge așa cum am mâncat în Dublin, dar nu reușesc să prind și aici ziua în care servesc asta la aperitiv. Deși sunt din partea casei, dacă ceri refill (și sigur vei face), atunci se plătesc. Cred. Trebuia să fiu mai atentă cu ce scrie pe nota de plată.

Apoi, am comandat și un Ddokpokki picant, batoane de orez cu legume în sos picant/soia. Îmi place super mult preparatul ăsta deși consistența batoanelor mă face să cred că molfăi o batistă în sos. Chiar și așa, e bun.

Atracția principală nu a putut fi decât Korean BBQ cu carne de porc. În general, aș alege vita peste porc, dar la acest BBQ mi se pare că porcul este genial.  Și tot spectacolul s-a desfășurat așa cum descriam mai sus:

În final, am luat și desert. Au această prăjitură delicioasă numită Hottok care este, de fapt, o clătită umplută cu diverse și ar fi un preparat de street food foarte popular în Coreea. Ca și umplutură are scorțișoară, miere și alune.  Este DIVINĂ.

Nota de plată pentru 2 persoane pentru tot ce am povestit mai sus a fost de 200 lei.  Și este destul de mult, cam atât mergeam ca și preț și la restaurantul acela din Dublin. Plus că desertul l-am împărțit în 2 și nu ne-am luat decât 2 sticle de apă. BBQ-ul costă destul de mult. Aici este meniul dacă vreți să-l frunzăriți.

În București mai este un restaurant coreean asemănător cu acesta și cel mai probabil cu bucătari asiatici, dar o să vă povestesc de el după ce o să ajung și pe acolo. Deși tot de 1 an zic că merg.  Până atunci, mergeți la Restaurant Seoul măcar la o ocazie specială. Ah, da, să nu uit! Și Ramenul lor este genial.