Manastirea Chiajna

Dacă ați citit articolele mele despre cele două conace din Breaza și Hagiești, știți deja că sunt fascinată de locurile abandonate, în ruină. De fiecare dată când vizitez un astfel de loc încerc să descifrez care e istoria lui, ce s-a întâmplat pe teritoriul său, unde sunt oamenii care-l locuiau odată etc.  Și mulțumită sfântului Google mă lămuresc destul de repede, dar fascinația și misterul rămân în continuare.

Pentru că trebuie să lucrez la un portofoliu de fotografie, încerc să găsesc locuri faine din București (și de pe lângă oraș) pe care să le pozez. Mai mult de atât, sper să fie locuri pe care alții nu le-au mai vizitat până acum, ca să le pot prezenta eu lumii întregi. Exagerez, au pozat alții înaintea mea destul, dar poate cei 3 cititori ai acestui blog nu știu de ele. Aici intervine datoria mea.

Zilele trecute mă tot gândeam unde să merg să fac poze. Inițial, pe lista mea era Comana, pe care am văzut-o de o mie de ori vara și cred că tot de atâtea ori și iarna. Însă parcă nu prea voiam să fac 2 ore dus-întors. Am tot căutat opțiuni până când, nu știu exact cum, în search mi-a apărut Manastirea Chiajna. Recunosc că în Chiajna m-am plimbat mult cu bicicleta, dar de vreo mânăstire nu auzisem. De altfel, nu este chiar în Chiajna precis, ci undeva la granița cu Giulești, iar ca să ajungi cu mașina trebuie să o iei pe Calea Giulești și să mergi până la capătul ei. Și știți ce e mai frumos decât ideea unui lăcaș de cult în Giulești? Faptul că mânăstirea e lângă faimoasa groapă de gunoi din sectorul 1. În zare, cum te apropii, se vede un mic munte care înconjoară gunoiul. Nu mirosea, în schimb, probabil că bătea vântul în direcția opusă sau era mult prea frig.

Manastirea Chiajna a fost construită în 1774 și a durat puțin peste 10 ani să fie finalizată, dar nu a fost niciodată folosită ca și mânăstire. Niciun preot nu a slujit în ea, iar în perioada invaziei otomane, oamenii obișnuiau să se ascundă în interiorul ei. Otomanii au crezut că e fortăreață (chiar arată ca una) și au bombardat-o. Însă cel mai mare nivel de distrugere l-a suportat în 1977, la cutremur, când i s-a prăbușit turla.  A devenit o ruină și ca toate ruinele din țara asta a fost ignorată de autorități. În 2011 a fost preluată de Biserica Ortodoxă Română care ar avea intenția să o restaureze. S-a construit și o mică biserică lângă și sunt câțiva oameni întrețin locul. Plus, s-a montat și un gard ca să nu se mai apropie oricine și este și un paznic pe acolo.  În urmă cu câțiva ani nu erau decât ruinele și gunoaiele. De altfel, trebuia să treci prin munți de gunoaie ca să ajungi la ea. Acum nu știu dacă era din pricina faptului că totul era acoperit cu zăpadă, dar categoric nu am trecut prin mizerie.

Legenda spune că Manastirea Chiajna este blestemată. A fost adăpost pentru oameni în vremea ciumei. Apoi i s-au furat clopotele sau au dispărut misterios, una dintre variantele astea. Și cică oamenii din împrejurimi încă aud clopotele cum bat noaptea, deși mânăstirea nu mai are așa ceva. O legendă d-asta de îi sperie pe copii și pe bătrâni îi face să se închine. Nu am putut să dorm acolo ca să vă confirm dacă așa e sau nu, dar recunosc că locul are o alură destul de creepy.  Vântul bătea îngrozitor de tare și prin ruinele mânăstirii se auzea un șuierat ascuțit de ți se făcea pielea de găină.

Am făcut pozele destul de repede, că înghețasem de frig. Și poate și de frică.