Autor: simona

3 locuri abandonate pe care aș vrea să le explorez

3 locuri abandonate pe care aș vrea să le explorez

Îmi e tare dor să explorez locuri abandonate, dar în ultimul an am avut tot mai puțin timp pentru asta. Să fac research, să planific când, cum și unde plecăm. Să aflu dacă sunt accesibile astfel cât să nu batem drumul degeaba. Vreau să revin la obiceiul meu de a găsi aceste locuri ascunse, însă cu siguranță nu mai pot fi escapade de o zi. Am cam epuizat zona Ilfov, Prahova și Giurgiu. Știu niște locuri superbe în care trebuie să ajung, dar sunt la mare depărtare. Cred că o să ne băgăm la un road trip prin țară pentru ele.

Până atunci aș vrea să arunc o dorință în univers să pot explora totuși niște locuri foarte aproape de casă. În momentul de față sunt inaccesibile, întrucât sunt proprietăți private sau păzite. Sper doar că asta va însemna reabilitarea lor și apoi să fie redeschise publicului. În toate locurile menționate mai jos am fost în multiple ocazii, sperând de fiecare dată că o să pot vedea ceva mai mult decât un gard.

Conacul Oteteleșanu

Într-o zi mohorâtă de februarie, acum 3 ani, am făcut un drum cu mașina special pentru acest conac. Am rămas doar cu o plimbare la final, conacul fiind închis și accesul interzis. Nu prea înțelegeam cum, văzusem poze din interior publicate recent. Arăta foarte impunător și sobru, îmi imaginăm că interiorul său este distrus și golit de orice mobilă și decorațiune. Avea ferestrele și ușile complet acoperite. Probabil ca să nu se fure și mai mult. Da, în România se poate fura și nimicul din conacele abandonate.

Conacul se află în Grădinari, județul Giurgiu și a fost construit în 1895, în stilul neoclasic. A aparținut familiei Oteteleșeanu și era folosit ca și proprietate de vacanță, membrii familiei își petreceau verile pe domeniul acesta. Nu știu ce gânduri are noul proprietar, dar sper că îi va păstra grandoarea și il va aduce din nou la viață. Cred că poate fi un loc de cazare inedit, iar domeniul să fie transformat într-o locație turistică premium. Este și foarte aproape de București, deci ar putea fi un loc de weekend getaway și o experiență inedită și pentru turiștii ce vin să viziteze capitala.

Credit foto: Daria Raducanu

Palatul Ghica din Căciulați

Alt loc foarte aproape de București, în comuna Moara Vlăsiei. Îl primesc și eu în continuare ca sugestie de explorat și documentat pentru blog, însă domeniul este păzit și nu îl poți accesa. Locul este, de fapt, un ansamblu istoric, fiind catalogat ca și monument istoric în 1945, de către Regele Mihai. Ansamblul este format din palat, biserică, parc și capelă.

De altfel, palatul aparține Academiei Române și din 1982 administratorul este Nicolae Călin Pantazi, fiul unui deținut politic din perioada comunistă. Lipsa de fonduri a adus acest domeniu într-o stare de degradare. Uneori locul este folosit ca și platou de filmare sau spațiu de evenimente, dar probabil că se întâmplă lucrul asta cu anumite limitări. Pentru că multe zone din acest ansamblu au nevoie de restaurare.

Însă pe cât de frumoasă e arhitectura sa neoclasică, plus amplasarea lângă lac, înconjurat de verdeață, pe atât de dubioasă este istoria sa. În primul rând, circulă câteva legende cum că într-una din camerele palatului ar fi fost ucisă o femeie de iubitul ei după ce acesta ar fi aflat că îl înșela. Altă legendă spune că există tunele subterane care leagă palatul de biserică de celelalte locuri administrative de pe domeniu. În al doilea rând, în 1983 s-au descoperit acolo sute de schelete îngropate. După mai multe ipoteze, se pare că acești oameni ar fi fost victime ale comunismului.

Institutul Tutunului Băneasa

Sau Institutul de Chimie Alimentara. Descoperit de mine din întâmplare când mergeam spre casă cu trotineta. Era închis cu lacăt, cum altfel. Pentru că nu m-am uitat la suficiente filme să învăț cum să descui fără chei, am rămas doar cu uitatul prin crăpătura ușii. Holul și scara ce duceau spre etajele superioare arătau impresionant. Un fotoliu stingher si amărât stătea în mijloc și erau cateva cărți vechi aruncate în jurul lui. Deși în continuare mi-aș dori să intru înăuntru să fac poze, mă consolez că altcineva a reușit să îl exploreze și a și documentat acest lucru aici.

locuri abandonate
locuri abandonate
locuri abandonate
locuri abandonate

 

Un newsletter la care trebuie să vă abonați

Un newsletter la care trebuie să vă abonați

E cu mâncare, pofte, bunătăți și e scris de două fete pasionate de tot ce înseamnă mâncarea. Pe Oana (jumătatea duo-ului) o cunosc de vreo 10 ani de zile de pe Internet. Nu știu cum ne-am nimerit. Și cred că de maxim 2 ori ne-am întâlnit random, unde altundeva decât la Electric Castle, ea fiind din Cluj. Pe lângă asta, Oana cred că era cam singura persoană de pe Instagramul meu la care puteam să mă uit când venea vorba de mâncare. Avea un stil foarte peaceful & comforting de a prezenta experiențele culinare, se simțea pasiunea când povestea ce mâncăruri a descoperit, gustul, aromele.

Acum s-a alăturat Anei pentru a lansa proiectul The Open Button (funny), „un newsletter despre mâncat, gătit & everything în between.” , așa cum îl definesc ele. Am primit deja prima ediție a newsletter-ului și am citit-o, cum altcumva, decât cu mare poftă. Și mă bucur că pot să îmi extind lectura de dimineață cu ceva delicios.

Știu că e o modă acum pe Instagram și pe TikTok să mergi să încerci șaorma la 5 lei și să îți curgă sosul din gură când îi dai rating, să scoți sunete grobiene pentru likes & views sau să inventariezi toate crâșmele posibile din București. Cu atât mai mult, contentul acestor fete pasionate vine ca o gură de aer proaspăt.

Va puteti abona AICI, iar contul lor de Instagram pentru The Open Button este acesta.

Opinie personală: pizza din Italia e dezamăgitoare

Opinie personală: pizza din Italia e dezamăgitoare

Probabil este o opinie controversată, Italia nu are cea mai bună pizza. Nici nu am avut curiozitatea să mai întreb în stânga și în dreapta dacă mi se pare doar mie. Sau să caut pe Internet și să citesc poveștile altora. Tot ce pot să spun e că nu merită să mâncați pizza dacă mergeți acolo. Pastele, brânzeturile, caprese și orice alt preparat italienesc este totally worth it, dar nu și pizza. Nu cred că am avut nici „ghinion” după 8 orașe vizitate acolo.

Italienii întrec orice nație când vine vorba de paste, poate d-asta și Tik Tok-ul meu este plin de native italians care doar asta fac. Foarte rar nimeresc video-uri cu ei pregătind pizza.

Am câteva experiențe notabile privind pizza de acolo.

Cea mai bună experiență: Napoli

Dacă era cumva un dubiu, cred că Napoli este cel mai potrivit oraș din Italia în care să mănânci o pizza bună. Deși orașul în sine e un mare jeg, măcar te poți bucura de preparatul ăsta. Însă pentru mine parcă tot nu a fost suficient de bună pentru ce așteptări aveam. Nu va gândiți că îmi place pizza americană, ba chiar sunt fan al stilului napoletan (încercat prima dată în România). Iar pizza din Napoli tot nu a atins nivelul înalt de perfecțiune. Plus că am mâncat și unde a mâncat Gordon Ramsay. Ar fi trebuit să fie perfectă!!

Cea mai proastă experiență: Veneția

Cred că pizza asta ia premiul și pentru „bani dați degeaba”. A fost o pizza cu aluat oarecum crud, gust dubios și all în all, îmi doresc să fi mâncat paste sau un sendviș și nu asta.

cea mai bună pizza

Cea mai dureroasă experiență: Pisa

Pizza te poate răni. Și nu doar sufletește, ci și fizic. După ce am terminat de vizitat Turnul din Pisa, ne-am dus undeva în apropiere să mâncăm de prânz. O mică paranteză. Nu ai ce să faci în Pisa în afară de celebrul Turn. Literally poți sta în Pisa 1 oră și este suficient.

Așa, revenind. La restaurantul la care am mers, mesele din exterior erau chic, dar extrem de mici pentru mâncarea ce urma să vină la 2 persoane.

Astfel că eu mi-am comandat o pizza și sora mea la fel. Au venit niște farfurii gigant care, evident, nu aveau deloc spațiu pe masă. Mai mult de atât, masa nu era stabilă, se clătina. Evident, pizza a alunecat din farfurie direct pe coapsa mea. Era extrem de fierbinte, m-am ars și m-am și pătat de sos roșu pe rochie.

cea mai bună pizza
Before the disaster

Dincolo de șocul fierbințelii, m-a enervat și chelnerița ce stătea ca o tută și nu m-a ajutat deloc. Sau să aducă altă pizza, să nu mai mănânc una ce mi s-a scurs pe picior. În fine, gustul a fost destul de lame.

Cea mai „yuck” experiență: Palermo (Sicilia)

Pizza siciliană este cu totul altceva decât vă așteptați. Nu e pizza, mostly, cam asta e părerea mea. E mai mult foccacia, dar realmente i se spune „sfincione”. Arată cam așa și este super nașpa dacă aveți ghinionul să mâncați una ce nu e proaspătă. Like I did. Culmea, era și ultima masă pe care o aveam în Palermo, după o călătorie culinară de excepție. Am închis vacanța cu un preparat foarte prost făcut.

cea mai bună pizza

Unde se află cea mai bună pizza?

Închei prin a spune că pentru mine cea mai bună pizza ever o găsești în România. Mamizza e top de top, Animaletto la fel, nu mai zic de Latin Pizza că dă clasă. Plus alte locuri din București cu pizza bună la care vreau și eu să ajung.

Italia este locul pentru paste divine, vin excepțional, fructe de mare delicioase, tiramisu și gelato. Să cedeze drepturile de pizza către români. We do it better.

Fun fact: nu există Pizza Hut în Italia.

35 de țări până la 35 de ani

35 de țări până la 35 de ani

Nu puteam să las să se încheie anul fără să fac un review al reușitelor din 2022. A fost un an foarte frumos, am crescut mult, atât profesional, cât și personal. A fost plin de evenimente și plecări, am cunoscut mulți oameni noi, mi-am întărit relațiile existente. Pe scurt, extrem de rewarding.

Mi-am făcut și lista de obiective și planuri pentru 2023, am notat frumos 30 de puncte pe care vreau să le bifez (așa fac în fiecare an). Off topic, știu că am absentat de pe blog cam mult anul trecut, dar vreau să îmi iau revanșa acum și să revin la o frecvență de publicare conținut mult mai decentă.

În mini-vacanța de relaxare între Crăciun și Revelion m-a izbit o curiozitate după ce am văzut un bio de Instagram al unui fost coleg. El își trecuse numărul de țări pe care le-a vizitat. Un număr impresionant, de altfel. Asta m-a pus pe gânduri, eu câte am? M-am apucat de numărat și a ieșit un număr chiar foarte decent comparativ cu vârsta mea (29 ani), nivelul salarial și pauza de călătorit cauzată de Covid. Not too shabby.

Am vizitat 24 de țări și 67 de orașe

Unele fiind vizitate de mai multe ori și expun mai jos și lista lor, dacă e cineva curios:

  1. Bulgaria (vizitată de cel puțin 10 ori)
  2. Grecia (x6)
  3. Maroc (x1)
  4. Irlanda (x1)
  5. Franța (x2)
  6. Italia (x8)
  7. Muntenegru (x1)
  8. Serbia (x1)
  9. Croația (x1)
  10. Suedia (x1)
  11. Danemarca (x1)
  12. Luxembourg (x3)
  13. Serbia (x1)
  14. Ungaria (x2)
  15. Anglia (x1)
  16. Germania (x3)
  17. Turcia (x2)
  18. Belgia (x2)
  19. Austria (x2)
  20. Olanda (x1)
  21. Cehia (x1)
  22. Slovacia (x1)
  23. Spania (x2)
  24. Portugalia (x1)

Cele 67 de orașe sunt și din categoria capitalelor, orașe mai mici, mai mari, cât și locuri. Anume, că am vizitat insula Corfu, de exemplu. După cum se poate observa, 95% din ele sunt din Europa și mi-ar plăcea foarte mult să-mi extind aripile și pe tărâmuri mai îndepărtate, în afara continentului. Din total sunt 22 de țări vizitate în perioada 2014 – 2022, deci în doar 8 ani de zile. Plus, am dorit să descopăr diverse orașe din fiecare țară și astfel că am tot revenit. E interesant și pentru mine să observ că Italia este țara cu cele mai multe plecări, deși în sufletul meu Grecia e pe primul loc. E ok, vine ușor din urmă. Ok, stai, Bulgaria e primul loc, dar nu se pune, putem considera că Bulgaria e o extensie a României? Turistic vorbind.

Aș vizita toate insulele din Grecia dacă aș putea și e țara în care mă reîntorc oricând cu plăcere, fără nicio experiență negativă până acum. La spectrul opus, nu am vreun motiv să mai vizitez vreodată Austria.

Moment bun de a reflecta

Nu e un articol de laudă, dar mă bucur că mă pot uita în urmă să reflectez asupra investiției mele. De timp, bani, disponibilitate și să-mi petrec ”tinerețea” făcând ceea ce îmi place și anume să călătoresc. Am avut norocul și să prind perioada de ”aur” a industriei aviatice, când găseai bilete de avion la prețuri ridicol de mici. Un zbor dus-întors către Milano m-a costat doar 60 lei în octombrie 2016. Acum pe Ryanair către Milano (Bergamo) biletul în octombrie e de 100 euro dus-întors. Nici măcar nu aterizezi în oraș și tot te costă foarte mult.

Știu că alții la vârsta mea încep să se preocupe să își cumpere casă, să facă și copii, iar planul lor pe 5 ani arată așa. La mine nu va fi la fel. Partea cu casa mi-o doresc și eu, dar simt că încă mai am lucuri de făcut și de văzut. Și de trăit. Așa că pe următorii 5 ani mi-am pus un țel ambițios:

Vreau să vizitez 35 de țări și 100 orașe până împlinesc 35 de ani

O să reușesc? Să vedem. Acum am 29. Nu mai e nici același context favorabil ca în tinerețe, iar problemele și proritățile ce vin cu înaintarea în vârstă nu sunt nici ele ușor de gestionat. Nu mai zic de război, inflație și alte lucruri ce nici nu țin de mine ce pot perturba acest obiectiv ambițios. Și mai mult de atât, am cam epuizat opțiunile decente financiar vorbind din Europa. Vizitatul de țări exotice nu o să poată fi făcut ca și city break la 100 euro avionul. Categoric va fi un ritm mai slow towards 35. În orice caz, eu voi fi happy și cu 30 de țări până la 35 de ani. Și, mai mult de atât, dincolo de numere, voi fi fericită că nu am renunțat la ceva ce îmi place și care îmi aduce satisfacții personale.

Plus, după perioada de pandemie, am învățat să călătoresc și să descopăr locuri noi și prin țară. Lucru la care nu voi renunța. Yet again, nici nu voi contribui la obiectivul principal din punct de vedere numeric, dar tot experiențe noi vor fi.

Anul acesta am în gând să vizitez 3 țări noi și să revăd alte 4. Vedem cum evoluează lucrurile.

Pentru 2023, voi ce planuri de călătorit aveți?

35 ani
Cele mai frumoase locații de Crăciun din București

Cele mai frumoase locații de Crăciun din București

Dacă în articolul anterior vă povesteam cum cele două târguri din București nu sunt cine știe ce, acum vreau să va sugerez niște locuri superbe pe care să le vizitați. Și mi-am dat seama că nu am nevoie de un târg ca să simt magia Crăciunului. Vă luați un ceai la pachet, niște mănuși și o căciulă (e foarte frig afară) și puteți pleca la pas să descoperiți orașul. Puteți face oricând opriri să beți un ceai cald sau să mâncați o pizza bună la Latin Pizza (Centrul vechi) sau Antica (în Amzei). Cam asta am făcut eu când am purces să descopăr o parte din aceste locații de Crăciun din București

Hotel Marmorosch

Cred că de departe este cea mai impresionantă decorațiune de anul acesta. Plănuiesc curând să mă opresc și în interior, la barul hotelului. Partea bună este că nu a fost foarte aglomerat și am putut să facem poze într-un ritm confortabil. Go see it!

Casa Mița Biciclista

Ok, aici va fi un puhoi de oameni, dar tot merită. Casă e decorată super frumos și probabil că e visul oricărui bucureștean de Crăciun, anume să ai o locuință împodobită astfel. Și cu trenuleț în fața casei. E cel mai instagramabil loc din București la ora actuală, deși pentru mine rămâne tot hotelul Marmorosch pe primul loc. Iar doamna Mița e un personaj istoric despre care ar fi bine să căutați, o să aflați niște lucruri interesante. Tot ce pot spune e că această casă i-a fost făcută cadou de Regele Ferdinand. Pe acesta, printre alții, a reușit să îl cucerească cu farmecul ei.

Maison Dadoo

Într-o existență viitoare îmi doresc să lucrez la Maison Dadoo ca să pot aduce și eu la viață decorul ăsta de poveste. Este minunat în fiecare an.

Mace by Joseph Hadad

O surpriză extrem de plăcută a fost și unul dintre cele două restaurante ale lui Hadad, din Amzei. Mai exact, Mace (care este și cel mai nou) avea un decor foarte frumos și crăciunistic la intrare, deși este un restaurant libanez. Adică nu ar avea neapărat motive să celebreze Crăciunul. Evident, nu au făcut-o pentru ei, cât pentru clienți, dar măcar they did it right. Arată foarte bine.

Boiler x Guido

Lista de astăzi se încheie cu un alt loc din Horeca ce s-a întrecut pe sine la capitolul decorațiuni. Dacă aveți poftă de o cafea bună pe care să o savurați într-un loc de poveste, atunci this is the place. Sau poate chiar să va bucurați de un brunch. Îl găsiți pe Calea Victoriei, deci e și super convenient.

Traseul celor mai frumoase locații de Crăciun din București

Acum că le-am listat pe toate cinci, v-aș recomanda să începeți traseul de la Piața Unirii, astfel că faceți și o plimbare foarte plăcută și într-un timp decent (doar durata drumului, evident).

Voi ce alte locuri care ar merită să fie vizitate mai știți? 🙂

Târgul de Crăciun din Budapesta

Târgul de Crăciun din Budapesta

Am făcut o mică escapadă de zilele astea libere și am plecat în Ungaria. Vine curând un articol dedicat pentru asta, apropo. Pe lângă vizitatul orașului, am mers și la Târgul de Crăciun din Budapesta să ne încântam privirile și să ne încălzim cu niște vin fiert. 

Auzisem în anii anteriori că au un târg frumos, demn de vizitat, inspirat de la vecinii lor din Vest: Austria, Franța și Germania. Însă Târgul de Crăciun din Budapesta a fost sub așteptările noastre. Nu știu dacă au decis că anul acesta să fie făcute niște economii, dat find contextul actual, dar nu era nimic notabil. Sau poate am avut noi niște așteptări prea mari. Târgul era compus, de fapt, din două târguri relativ mici. Mai mici decât ce avem noi în București. 

Târgul de lângă Fashion Street

O piațetă la intersecția mai multor străzi, printre care și Fashion Street, era locul dedicat acestui târg. Căsuțele de lemn ce serveau mâncare imprejmuiau piata, iar în mijloc era un brad simpatic. Mirosea puternic a vin fiert, ciolan fript și kurtos kolacs. Ca pe meleagurile noastre, de altfel. Am făcut 1-2 poze, la cozile de mâncare nu am stat, că nu aveam răbdare și apoi am purces pe Fashion Street, ce era decorată cu luminițe. Am intrat în câteva magazine și ne-am cumpărat papuci pufoși, îmbrăcăminte pentru petrecerea de Crăciun și alte lucrușoare mărunte. A fost un târg mai de shopping, mai puțin despre spiritul de Crăciun.

Târgul de lângă Basilica Sfântul Ștefan

A avut o proiecție de lumini pe biserică. Inițial am fost foarte încântată să văd un spectacol de lumini. Biserica arăta superb și era foarte impunătoare. Dar când am văzut că prima proiecție e o poveste despre cum să te căsătorești și să faci copii și să crezi în Dumnezeu (ok, vizual arăta bine), am zis că nu îmi trebuie așa ceva și nu am mai stat să mă uit. Subtilitatea filmulețului era precum cea a unui elefant într-un magazin de bibelouri. Rata natalității în Ungariei este într-un declin continuu.

Târgul avea mai multe culoare de căsuțe ce vindeau mâncare, dulciuri, bijuterii, chestii handmade, decorațiuni etc. Atmosfera de Crăciun era mai pregnantă și inclusiv aveai un panou digital unde puteai să îți faci un selfie și să ți-l trimiți pe mail. Cam asta era highlight-ul. Acum mă gândesc că nu am văzut niciunde un carousel de călușei. Păcat, ar fi fost nice.

Bine că nu am fost special în Budapesta pentru Târgul de Crăciun, să străbatem țară în lung și lat să vedem aceste mici târguri ce nu aveau nimic deosebit.

Târgul de Crăciun din Budapesta
Târgul de Crăciun din Budapesta
Târgul de Crăciun din Budapesta
SONY DSC
Târgul de Crăciun din Budapesta
Târgul de Crăciun din Budapesta

Pe meleagurile noastre

Am fost la târgul de Crăciun din Drumul Taberei duminica trecută. A fost măcel acolo. Sectorul cu cea mai mare densitate a populației și toți erau în momentul ăla la târg. Am înaintat cu greu, nu am văzut ceva extraordinar și prețurile erau cumplite. 50 Lei un sendviș. Prefer să îmi fac acasă atmosfera necesară de Crăciun, decât să mai merg să mă calc în picioare cu alții. Noi am fost duminică, dar dacă am fi mers sâmbătă, pe lângă și mai mulți oameni, am fi putut asculta și manele. Un vis.

La cel din Piața Constituției nu am ajuns, însă am înțeles că e sub “calitatea” celui din Drumul Taberei. Posibil mai ușor de străbătut, nefiind așa mulți oameni, dar plin de gropi. Crăciun fericit, ce să zic. 

S-au aprins luminițele din brad, în Brașov. Puhoi de lume. De Sibiu nu am auzit să fi fost ceva ieșit din comun, am mers anul trecut, ne-am simțit bine, dar nu simt nevoia să îl revăd anul acesta. 

Numitorul comun între toate târgurile astea este prețul. Toate produsele sunt extrem de scumpe, iar aglomerația e inconfortabilă. 

Drept urmare, în continuarea acestor sărbători minunate, o să recreez atmosfera de Crăciun cât pot eu de bine la mine acasă și o să mai fac o drumeție pe la munte, pentru peisajele de iarnă. E mai bine pentru suflet așa decât să ascult manele la un târg de 2 lei. 

Puteti citi AICI impresiile mele si de la alte targuri de Craciun din Europa.

Diet culture e real și toxic

Diet culture e real și toxic

Aproape am uitat și eu că mai scriu pe acest blog și despre mâncare. Rectific, aproape am uitat că pot să mai scriu și despre relația mea cu mâncarea pe acest blog. Pe lângă recenziile de restaurante, foodie stuff și impresii culinare. Ele nu prezintă la ce nivel toxic am ajuns când vine vorba de o dietă. Diet culture, mai exact.

Acum 2 ani de zile am reușit să slăbesc 10 kilograme după ce am ținut o dietă câteva luni. Totul s-a bazat pe contorizarea numărului de calorii și sport. Știam că atunci când vine vorba de slăbit, nutriția contează cam 85% în raport cu mișcarea. Sală făceam de multe luni de zile, dar pentru că nu mâncam corect, atunci nu slăbeam, doar mă tonifiam. Tot era bine, dar nu era fix ceea ce îmi doream.

După ce am apelat la serviciile lui nutriționist, mi-am format un obicei mai bun de a mânca, mult mai organizat, temeinic, cu mâncare pregătită în avans. Dulciuri și sucuri acidulate nu obișnuiam să consum, deci era vorba doar de numărul de calorii. În cazul meu acesta era mult prea mare, pentru că am trăit pe sistemul tradițional românesc de „nu e frumos să lași ceva în farfurie„. Și pentru că în copilărie această farfurie era umplută cu nevoile altora, nu ale mele.

Corpul meu a cedat undeva pe la 22-23 ani când m-am îngrășat enorm și am ajuns, cred, la 70 de kilograme. Nu mai reiau povestea. Am fost extrem de fericită când am reușit să slăbesc în 2020 și să ajung la 56 kg, ăsta era targetul meu. Doi ani mai târziu am 58 și vreau înapoi la 56, dar mi-am dat seama că am în continuare o relație disfuncțională cu mâncarea, ca la 23 ani. Diferită, dar toxică în continuare.

diet culture

Dietă a funcționat. Dar nu și diet culture

Am preluat niște obiceiuri bune de la nutriționist care au funcționat doar prin prisma faptului că în lunile alea am trăit închisă. Era carantină. Stăteam tot timpul acasă și puteam să îmi pregătesc foarte atent mesele. Nu aveam access la dulciuri și nu trebuia să ies în oraș să consum alcool, nu sărbătoream 5 oameni într-o lună la birou etc. Având controlul 100% asupra a ceea ce mănânc, am slăbit.

Nu mult timp după am ajuns într-o altă extremă, cea în care mă obsedează prea mult acel 56 și pe care vreau să îl obțin din nou prin aceeași dietă drastică. ”Poate dacă mă chinui un pic, reușesc”. Asta mi-am tot spus. Și tot nu am reușit mai mult de 57kg, am recidivat de fiecare dată. Acum sunt sătulă să mai încerc și să mai am perioade restrictive. Am alternat de la 1-2 kg în plus și în minus de prea multe ori. Și corpul meu a simțit asta din plin.

Mai mult de atât, mi-a luat bucuria din a găti mâncare acasă care să aibă cu gust și să nu fie doar săracă în număr de calorii. Să îmi facă plăcere să o mănânc și să mă îndemne să gătesc mai mult. Să nu mai comand tot timpul ceva dacă vreau să fie gustos.

Frica de ulei

O chestie cu care am rămas după dietă a fost teama de ulei. Sună dubios, nu? Ulei pe care îl consum oricum la fast-food și dacă mănânc ceva gătit de alte persoane. Dar dacă nu torn eu uleiul ăla cu mâna mea, nu se pun că fiind aceleași calorii, nu. Știu, nu are logică, dar în capul meu așa funcționează. Ce nu știi, nu te afectează. Așa că în toate perioadele mele restrictive am renunțat la ulei și în loc să călesc ceapa firesc, o căleam în…apă. Așa cum primisem instrucțiuni. Cooking with water – acest procedeu salvator care te scapă de calorii și te aruncă în plasa mâncărurilor fără gust că apoi să dai iama în mâncăruri grase că apoi să te pedepsești și să te arunci în mâncăruri fade drept pedeapsă. Și e un ciclu vicios care nu ajută.

Revelația asta am avut zilele trecute când gătit niște pui cu curry și lapte de cocos și orez. Am folosit ulei (în niște cantități foarte decente) și am pregătit și o marinadă pentru pui. Am adăugat niște ardei verde și ceapă călită în ulei de cocos. A fost extrem de bun și eram foarte încântată că am reușit să îmi gătesc asta. De regulă, îmi fac un pui direct în tigaie ce se usucă foarte tare și cu o conopidă fiartă. Ultima dată când mi-am gătit asta, am dat mâncarea la animale a doua zi. Nu am mai suportat-o. Tot așa insistam să îmi fac o tocăniță de legume ce o uităm în frigider de bună ce era. Făcută toată doar cu apă. Astea erau mâncărurile din perioada de carantină. Ajută pe termen scurt cu obiectivul de slăbire, dar pe termen lung cred că mai rău îți fac.

diet culture

Evident, extrema cu uleiul o cunoaște toată lumea. Cred că suntem țara din Europa ce consumă foarte mult ulei. Eu cred că am sticle de ulei de care nu mă ating luni de zile. Mi-am dat seama că gătitul cu apă și restricția la carbohidrați m-au determinat doar să cad într-un guilt tripping și să revin tot timpul la astea două sub forme extreme. M-au făcut să mă îndepărtez de mâncarea proaspătă, de gătit, de a pune gust în ceva, să mă bucur de mâncarea aia nu doar pentru că mă ajută să slăbesc, ci pentru că e bună pentru mine.

Și cum am văzut la cineva pe TikTok, acest cooking with water mi se pare un produs al diet culture. Obsesia să arăți bine și alegi metodele triste & lipsite de orice plăcere ca să ajungi acolo. Poate părea că exagerez, dar pentru mine a făcut diferența acest detaliu mărunt.

Ce voi face?

Cred că secretul e să rămâi stabil o perioadă mai îndelungată. Nu am renunțat la 56. Dar vreau să abordez lucrurile diferit. Să păstrez acest 58 în lunile de iarnă, să mănânc cumpătat și cu gust și să am din nou o relație sănătoasă cu mâncarea. Și să reiau mișcarea frecventă. Dar ușor-ușor vreau să ajung să nu mai am vreo aversiune față de niciun aliment, să scap de diet culture. Doar să fiu în echilibru.

Un traseu usor de parcurs in Bucegi

Un traseu usor de parcurs in Bucegi

Am fost în weekend prin Bucegi alături de Angela și Marin în ceea ce ne doream noi să fie un „traseu ușor pentru Angela”, fiind prima ei experiență montană. Ne-am dorit să fie ceva foarte light și plăcut, să ne bucurăm de o zi de toamnă. Am tot discutat în prealabil ce traseu ar putea fi potrivit pentru un începător. Apropo, și eu mă consider foarte începătoare în ale muntelui și mă bazez mereu că merg însoțită de oameni care știu mai multe decât mine. În cazul acesta era Marin. Dar Angela era și mai începătoare, așa că a durat ceva până ne-am hotărât la un traseu care:

A) este nou și inedit pentru toată lumea;

B) este super ușor de parcurs;

C) nu plecăm extrem de departe de București (din motive de trafic);

D) este suficient de scurt cât să ne putem întoarce în aceeași zi, înainte de înserat

Ne-am decis la un traseu în Bucegi, cu plecare din Bușteni (Mânăstirea Caraiman) către Valea Caraimanului și cu o abatere la Cascada Valea Spumoasă, mai jos reprezentare din Maps:

Traseul conform Maps

Citisem că e ușor de parcurs și ne dădea un timp rezonabil. Ne-am echipat super bine, înfofolindu-ne cu multe haine, luat bețe de trekking pe care le-am lăsat în mașină și uitând acasă ochelarii de soare, căci e clar că nu am fi putut avea nevoie de ei pe munte într-o zi super însorită, nu? Plus, ne-am burdușit și cu apă și ronțăieli cu care ne-am întors în București, seara.

La fața locului nu am mai fost așa de curajoasă când am văzut indicatoarele ce arătau drumul spre Valea Caraimanului și cel spre Valea Spumoasă ca fiind un pic mai dificile și cu potențial de urși. Se pare că nu m-am documentat suficient. Deși băieții din grup insistau să ne păstrăm planul inițial, am fost căpoasă și am zis că nu vreau să mă întâlnesc cu niciun pericol. Tot ei mi-au explicat că urșii, de regulă, se sperie de oameni și nu stau în calea lor dacă nu simt că le este amenințat teritoriul.

Nu m-au convins. Pe loc am ales traseul ce ducea către Cascada Urlătoarea. Era cel mai facil și era traficat de mulți oameni. Cascada o mai văzusem eu, copil fiind, dar restul din grup nu, așa că am purces pe drumul ăsta.

Traseu Bucegi – Cascada Urlătoarea

Durează aproximativ 1 oră dus și 1 oră întors, iar cascada nu are nimic spectaculos. Mai mult de atât, e probabil cea mai „comercială” drumeție cu putință și niciun om ce practică trasee montane în mod regulat nu l-ar propune. Și nu pentru că nu e foarte frumos peisajul, ci pentru că e atât de ușor drumul și e foarte aproape de o zona turistică aglomerată, încât vin foarte mulți oameni care vor doar să umple timpul și nu îi interesează realmente natura. Am văzut mulți cocalari, oameni mâncând semințe sau porumb fiert pe drum, încălțați cu tocuri (da, chiar da) și cu mini-boxa de muzică după ei. Celelalte 2 trasee spre Valea Spumoasă și Valea Caraiman sunt convinsă că nu erau atât de aglomerate.

Însă! Tot recomand traseul acesta, mai ales dacă vă aflați în zonă și doriți să mergeți cu copiii în natură sau să faceți o plimbare lejeră. În special toamna, peisajul este de vis și e foarte puțin de urcat, e chiar lejer. Ideal ar fi să mergeți mai degrabă duminica decât sâmbăta, cred că ar putea fi un pic mai gol, pentru cât mai multe momente de liniște și conectare cu natură. Le-am avut și p-astea, dar mi-aș fi dorit mai multă pustietate, recunosc.

Imagini din Bucegi

Bucegi
Bucegi
Bucegi
Bucegi
Bucegi
Bucegi

Masa de prânz la Ceasu Rău

Pentru că am terminat undeva la ora 14:30 traseul, am zis să mergem spre Brașov, să luăm masa de prânz. Am nimerit la Ceasu Rău. Propusesem și Sergiana, dar se pare că nu mai sunt ca altădată și e și foarte scump. Ceasu Rău e alternativă lor mai cheap. Ba mai mult, a fost chiar bună mâncarea și 4 persoane s-au săturat bine cu 158 lei:

  • 2 ciorbe cu fasole și pui și tăiței de casă
  • o porție de 6 mici, 1 porție de pomană porcului,
  • 2 porții de cartofi prăjiți, 1 salată de varză murată, 1 cola și 3 beri.

Decent. Dacă ajungeți prin Brașov și nu sunteți decât în trecere, mai bine vă opriți aici decât să mai mergeți în centru. E greu de găsit parcare și costă și mai mult mâncarea. 

Concluzie?

Recomand traseul în Bucegi către Cascada Urlătoarea pentru o drumeție scurtă, lejeră și accesibilă. 

Expoziție foto cu portrete ale unor femei care au trecut prin cancer

Expoziție foto cu portrete ale unor femei care au trecut prin cancer

Cancer. Un cuvânt dureros și apăsător. Când vorbești despre un diagnostic de cancer poate fi cea mai dificilă conversație pe care poți să o ai. Am participat zilele trecute la lansarea expoziției foto cu potrete ale unor femei care au trecut prin cancer. În deschiderea evenimentului au vorbit rând pe rând actrița Ada Galeș, fotografa Ioana Dodan și președinta Asociației Imunis, Cosmina Grigore. Și două dintre cele 16 femei fotografiate au avut discursurile lor. Mi s-a rupt sufletul când una dintre ele ne-a povestit reacția ei la aflarea diagnosticului cumplit.

”Nu vreau să plec”

Femeile acestea sunt o forță incredibilă, și-au depășit diagnosticul și și-au rescris povestea așa cum și-au dorit. Curajul lor de a celebra viața în continuare.

Expoziția „Curajul de a celebra viața” reunește portretele a 16 femei care au parcurs programul „Feminitate după cancer” al Asociației Imunis și este găzduită de Institutul Cervantes până pe 4 noiembrie. Vă recomand să vă opriți la Institut și să vizitați expoziția.

Vă las și cu mai multe detalii din comunicatul de presă:

Expoziția și programul din care face parte sunt o pledoarie pentru încurajarea
tuturor femeilor care au primit un diagnostic oncologic să includă în procesul lor
de vindecare și recalibrarea feminității.

Programul „Feminitate după cancer” a ajuns anul acesta la a patra ediție. La
program au participat 55 femei care în urma tratamentului – operații,
chimioterapie, radioterapie, hormonoterapie, alte tratamente adjuvante – și-au
pierdut încrederea în sine, în propriul corp, în partenerul de viață, și-au pierdut
libidoul ori un atribut al feminității: sânii, părul, calitatea pielii, unghiile, dantura,
suplețea corpului etc.

Dintre cele 55 de femei, 16 au ales să își dezvăluie portretul în expoziția „Curajul
de a celebra viața”.

„Mi-am dorit mult această expoziție. Am vrut să arătăm societății chipul femeii
care a lucrat la recalibrarea feminității ei post diagnostic. Femeile din România
sunt o forță, iar la Imunis lucrăm cu această forță pentru a le ajuta pe femei să-
și înțeleagă pilonii feminității, să-i hrănească și să se așeze în puterea lor în
ciuda faptului că, da, au pierdut temporar sau definitiv un atribut al feminității.
Cele 16 portrete reprezintă un testimonial comun, o moștenire pe care o creăm

pentru viitoarele generații de femei care vor fi diagnosticate din păcate cu
cancer. Vrem să ne găsească, să știe că am trecut și noi prin ce trec ele și că se
poate să se schimbe. Vrem să știe cum poate arăta viața lor, în ciuda tuturor
greutăților. Nu suntem un exemplu, nu suntem 2 exemple, suntem 16 exemple!
Iar la Imunis continuăm să formăm, în cadrul programului Feminitate după
cancer, tot mai multe femei care-și recalibrează feminitatea. Creștem, cu fiecare
femeie, moștenirea Imunis. Le sunt recunoscătoare femeilor cu care construiesc
Imunis, partenerilor asociației și tuturor celor care sprijină demersurile
inovatoare ale Imunis”, a explicat Cosmina Grigore, președinta Imunis,
diagnosticată cu cancer de sân în 2013.

„Programul de feminitate a fost ceva absolut formidabil pentru mine. Am înțeles,
cu ajutorul Cosminei și al fetelor din program că nu suntem singure, că suntem
minunate, creative, magice. Am ales să fac parte din expoziție ca să-mi
depășesc limitele, să fiu puterea exemplului că se poate, că există o viață
absolut fantastică după cancer.” a declarat Elena Teodora Nicolae, una dintre
femeile care au portretul în expoziție, speaker la vernisaj.

„Programul „Feminitate după cancer” a însemnat o regăsire și în același timp o
redescoperire de sine. M-a ajutat să devin mai blândă cu mine și să mă accept
așa cum sunt. Dintr-o dată, culmea, am mai mult timp pentru mine,
experimentez mai multe lucruri. Mi-am fixat un obiectiv și anume acela de a crea
cât mai multe amintiri plăcute în timpul pe care îl mai am la dispoziție. Prețuiesc
fiecare moment de viață alături de cei dragi și mă bucur de fiecare zi! Așa că da,
există viață după cancer. Poți fii fericit după și merită să lupți. Este tot ce aș
vrea să transmit celorlalte femei, mame, bunici care trec printr-o experiență
similară.” a declarat Elena Dumitrache, una dintre femeile care au portretul în
expoziție, speaker la vernisaj.

Ioana Dodan – arhitect și fotograf de brand personal – este cea care a
fotografiat femeile din Imunis. Ea spune că „a fost o încântare să am atât de
multă energie pozitivă în studio. Fiecare femeie a venit în fața aparatului meu cu
multă dragoste pentru ea, cu bucurie și cu blândețe. A fost un moment de

celebrare atât pentru mine, cât și pentru ele. Cu unele dintre ele am plâns, cu
TOATE am râs, ne-am conectat cu siguranță și simt că am făcut împreună mai
mult decât o poză. Am creat împreună un manifest pentru o feminitate plină de
viață, pentru bucuria de a fi femeie și puterea asta infinită a noastră de a crea
frumusețe.”

Expoziția „Curajul de a celebra viață” este găzduită de Institutul Cervantes. Anul
acesta, Imunis și Institutul Cervantes au semnat un parteneriat pe 4 ani menit
să sprijine demersurile pe care asociația le dezvoltă pentru pacienții din
România. „Institutul Cervantes este un organism public spaniol dedicat predării
și diseminării limbii spaniole și culturii de limbă spaniolă. Dar nu trebuie să uităm
că activitatea noastră se desfășoară în fiecare dintre țările care ne sunt gazde, în
cazul nostru România, țară de care ne simțim strâns legați cultural, uman. În
acest context profund omenesc se situează această primă colaborare a noastră
cu IMUNIS, o colaborare pe care o vom dezvolta și în anii care urmează, dat fiind
acest subiect care preocupă ambele societăți; vom aborda, în spaniolă și în
română, această problemă care îi afectează deopotrivă pe cetățenele și cetățenii
noștri”, a declarat Jorge Jiménez-Zumalacárregui, director al Institutului
Cervantes din București.

Expoziția „Curajul de a celebra viață” a fost posibilă cu sprijinul partenerilor
strategici ai asociației: Fundația Superbet, Institutul Cervantes din București,
Novartis, Roche, MSD. S-au alăturat punctual în acest proiect și partenerii:
LONCOLOR, Domeniile Sâmburești, Aqua Carpatica, Niran Cosmetics, Smart
Drinks, Sloop.

„Arta are puterea de a informa și influența atitudini, comportamente, artiștii pot
menține subiecte dificile în conversația publică. În ultimii doi ani, în special de la
mișcarea #MeToo, am putut vedea cu toții puterea enormă pe care o are această
conversație publică despre subiecte considerate tabu legat de corpul femeii,
feminitate. Susținem constant acțiunile Asociației Imunis, ne implicăm în lupta
împotriva cancerului la femei alături și de alte entități din România, iar în spatele

acestor eforturi nu este doar dorința de a ajuta, ci și de a educa și a schimba
comportamente”, a declarat Augusta Dragic, Președinta Fundației Superbet.

Poveștile și curajul pacientelor ne inspiră și ne dau mereu curaj să mergem mai
departe. Vom fi întotdeauna alături de pacientele care luptă acum cu această
boală, precum și de cele care au învins-o, pentru că doar împreună putem reuși.
Ne bucurăm că am putut să ne alăturăm inițiativei „Feminitate după cancer”, un
program dedicat femeilor diagnosticate cu cancer din România, care vor să își
re-câștige feminitatea și ne învață pe noi toți „curajul de a celebra viața”, a
declarat Marta Niculaie, Communication & Advocacy Head, Novartis România.

Un diagnostic de cancer la sân este văzut adesea o condamnare, o sentință cu
un sfârșit inevitabil. Din fericire însă, în ultimii ani, acest lucru începe să se
schimbe. Datorită atenției acordate prevenției la nivelul întregii societăți, o
proporție din ce în ce mai mare a noilor cazuri de cancer de sân sunt depistate în
stadii incipiente. Controlul periodic la medic poate transforma cancerul de sân
într-o poveste de speranță pentru că dacă reușim să diagnosticam boala mai
repede, avem șanse mari să tratăm cu succes și chiar să vindecăm.” explică
Cezara Căruntu, Squad Value Owner Oncology, Roche România.”

Vernisajul expoziției a avut loc pe 26 octombrie. La eveniment au participat
peste 160 persoane – ambasadori ai țărilor din America de Sud, parteneri,
sponsori, pacienți, membri de familie, membri din comunitatea Imunis, jurnaliști
și influenceri.

TV Paprika lansează: Culoare în farfurie – pe drumul vinului

TV Paprika lansează: Culoare în farfurie – pe drumul vinului

Săptămâna trecută am avut plăcerea de a participa la evenimentul de lansare a noi emisiuni TV Paprika, ce se potrivește mănușă (una de bucătărie, haha) sezonului de toamnă: Culoare în farfurie – pe drumul vinului. Producția locală, prezentată de chef Radu Dumitrescu debutează pe 10 octombrie, de la ora 21:00 și va putea fi urmărită de luni până vineri. Show-ul prezintă felul în care un vin bine ales poate îmbogăți și ridica experiența culinară. Vinul devine felul principal și abia aștept să văd noua producție. Mă așteaptă 10 episoade,fix cât un sezon al unui serial bun.

Și că tot ziceam că am fost la lansare, am surprins și câteva imagini din atmosfera de toamnă de la fața locului:

Comunicatul de presă complet:

Fiecare vin se potriveste perfect cu felul de mâncare ales și fiecare fel de mâncare ales este pus în valoare de vinul potrivit. Pământul românesc are o tradiție de mii de ani în cultivarea viței de vie, fiind în primele 5 țări din lume cu cele mai bune soiuri de vin. Fie că sunt albe aromate, rozé sau roșii, poveștile lor sunt deja în istoria locului. Trebuie doar spuse la o degustare și în compania potrivită.

Radu revine la TV Paprika invitându-i pe telespectatori să-l însoțească pe acest drum al vinului, din Drăgășani spre Dealu Mare, până spre bătrâna Dobroge. Privește  spre podgorii întinse pe dealuri încărcate de istorie și tradiție, ajungând până la malul Marii Negre. Întâlnește și crame  de tip boutique, însă savoarea și aroma vinurilor se simte până în sufletul degustătorului. Mânat de aroma strugurilor pârguiți și de tăria vinului învechit după cele mai iscusite metode, ne ademenește prin micile ecrane să descoperim împreună poveștile cramelor românești, din Drăgășani, Dealu Mare și până în Dobrogea, cum era odinioară.

În fiecare episod este alături de gazda cramei, fie că este  proprietarul, managerul sau enologul, dezvăluind pe înțelesul tuturor povestea locului, a cramei sau a podgoriei, a tradiției locale păstrate cu multă dragoste și pasiunea pentru vița de vie. 

Și, pentru că mâncarea fără vin este greu digerabilă, așa cum toate gazdele cramelor au recunoscut, Radu va găti în fiecare episod câte două rețete savuroase, pline de culoare în farfurie, ce se vor asorta perfect cu cele mai bune vinuri ale cramei respective. Acestea vor întregi peisajul pitoresc în care se află și, desigur, vor fi stârni pofta privitorului. 

Pe 10 octombrie, spectatorii care urmăresc primul episod vor putea participa la un concurs pe pagina de Facebook a postului TV Paprika (https://www.facebook.com/tvpaprikaromania). 

Chef Radu Dumitrescu a mai prezentat două emisiuni pe TV Paprika: „Culoare în farfurie”, difuzată în 2020 și „Mai multă culoare în farfurie”, difuzată în 2021. Noua producție are 10 episoade, difuzându-se de luni până vineri, de la ora 21:00.  Nu ratați luna aceasta la TV Paprika, emisiunea care vă va purta în locuri unde vinul este felul principal!